4 RECHEMAREA LUI DON BASILIO

De ceva timp don Basilio mi se părea a fi mai preocupat de ceva anume. Fiindcă nu mai lucram împreună l-am abordat şi l-am invitat la o partidă de şah la clubul căminului unde locuiam. Mi-a spus că dacă vrem să jucăm şah putem merge în cameră. Am fixat ora şi ne-am întâlnit în camera lui. Don Basilio era întotdeauna protocolar, astfel că mă aştepta cu o sticlă de vin şi una de apă minerală, fiindcă don Basilio nu bea vinul sec, ci numai şpriţ! Am început partida şi don Basilio m-a întrebat dacă nu ştiu pe cineva care vrea să facă o călătorie în oraşul de unde venise el? Am rămas destul de surprins! L-am întrebat care ar fi scopul acestei călătorii? Atunci a scos un plic pe care l-a desfăcut dându-mi scrisoarea din el să o citesc. Am încercat să-l refuz căci nu ştiam ce cuprinde scrisoarea. A insistat să o citesc şi după aceea vom discuta. Iată ce scria;
,,Dragă prietene,
Ştim că ai terminat ,,voiajul” şi nu ai revenit acasă. Vrei să mergem noi să te aducem? Aici eşti aşteptat de ,,familie” Viaţa noastră nu s-a schimbat. Bârlogul este gol. Chiar dacă din când în când mai pleacă cineva în ,,concediu” noi ne continuăm munca. Îţi spunem să revii cât se poate de repede, pentru că cineva ar avea de suferit. Ursul Brun.”
Am citit cu atenţie şi nu reuşeam să înţeleg unii termeni! Din câte ştiam don Basilio nu avea familie şi nici o locuinţă personală. Don Basilio a deschis discuţia despre ce nu înţelegeam eu din scurta misivă. Familia era Banda Zoo, voiajul şi concediul tradus însemnau închisoarea. Adevărul era că don Basilio lăsase la cineva anume, nişte CEC-uri de care ştia numai el şi persoana respectivă. O persoană de încredere care nu făcea parte din Zoo. El nu se putea duce în acel oraş fiindcă nu putea să mai plece, revenind astfel în bandă. Scrisori nu putea trimite fiindcă s-ar fi aflat de la ciripitorii care erau infiltraţi peste tot. M-aş fi dus eu, însă nu cunoşteam oraşul şi nici nu aveam timp. I-am spus să aştepte, căci aveam un prieten care era din acea zonă fiind ceva mai liber. M-am întâlnit cu prietenul meu şi i-am explicat cum stă treaba şi acesta a acceptat. Misiunea lui era de a merge la persoana cheie pentru a o anunţa unde se află don Basilio. Dacă voia să-i dea CEC-urile sau dacă nu să vină la don Basilio să le aducă personal. Pamfil zis Pilu, cum îl chema pe prietenul meu a acceptat misiunea care putea dura vreo trei-patru zile. Era o misiune destul de dificilă spunea don Basilio, fiindcă trebuia să treacă neobservată de cei din Zoo. Don Basilio l-a instruit pe Pilu vreo trei zile ca să fie sigur că acesta a înţeles ce avea de făcut. Nu i s-a dat nici un fel de înscris, ci trebuia să înregistreze totul în memorie. Pilu era ceva merceolog la cooperaţia de consum şi pentru el călătoriile erau ca un fel de distracţie. Aşteptam reîntoarcerea lui Pilu din această călătorie foarte nerăbdători. După patru zile apare Pilu zâmbitor şi plin de glorie. Adusese o parte din CEC-uri şi răspunsul că în curând avea să primească vizita unei Porumbiţe cu restul de CEC-uri. Don Basilio nu se aştepta ca Porumbiţa lui să vină tocmai aici în inima Munţilor Apuseni. Dar după două zile de la întoarcerea lui Pilu a sosit şi Porumbiţa cu trenul de noapte. Nu ştiu din ce motiv i-a fost dată adresa mea şi nu a lui don Basilio? Aşa se face că pe la ora unu din noapte m-am trezit cu cineva care ciocăneşte la uşă. Când am deschis uşa crezând că este unul dintre colegii de cameră, m-am trezit în faţa unei femei frumoase şi elegant îmbrăcată. S-a recomandat a fi soţia lui don Basilio. Întâmplător eram singur în cameră şi după ce s-a recomandat cine este am invitat-o în cameră. Am invitat-o să intre şi după ce şi-a tras puţin sufletul mi-a spus că a venit la chemarea soţului ei; don Basilio!
M-am dus imediat să-mi anunţ prietenul şi acesta nu arăta surprins ci chiar încântat. În camera lui don Basilio erau toţi, am rămas în camera mea cu noul oaspete căci fiind noapte nu aveau unde să se ducă. Era duminică dimineaţa şi eram liberi cu toţii.

http://en.calameo.com/books/000136769a7a9495fa6f8

Ciclul Basil cuceritorul…autor Mihai LEONTE

3 DON BASILIO STUDENT LA ,,DREPT COMUN”!

Deţinuţii care lucrau cu civilii nu vorbeau despre ce se întâmpla în interiorul coloniei pentru deţinuţi. Don Basilio era un bun jucător de şah şi remyst pe deasupra. Fiindcă îmi plăcea şahul îl provocam, cu toate că în majoritatea cazurilor eram învins. Asta nu mă descuraja ci dimpotrivă mă ambiţiona. Discutam mult despre cum ajunsese don Basilio la puşcărie!
După intrarea în capcană, s-a trezit în mijlocul unor deţinuţi şi nu prea ştia ce va trebui să facă! Cum nu avea rude apropiate, vestea arestării şi condamnării lui atât de rapide nu avea cui să fie comunicate. Turnătorul care i-a întins capcana nu avea să spună nimic. Vrăbiuţa cu care fusese la restaurant însă a fost sfătuită de miliţie să nu ,,ciripească” în stol. S-a auzit de arestare după câteva zile când era deja trimis din închisoarea oraşului într-o colonie de muncă. Nimerise la minele de aur din Munţii Apuseni şi anume la colonia din Almaşul Mare. Aici avea să cunoască adevărata viaţă a deţinuţilor din minele de aur. Aceştia aveau un statut special de hrană şi muncă, dar alta era viaţa din interior când deţinutul nu era la muncă. Este adevărat că aveau la dispoziţie o staţie de radioficare internă, o bibliotecă în care se găseau mai mult broşuri politice şi mai puţină literatură. Astfel că a învăţat jocul de şah permis în colonie. Dar la intrarea în colonie a trebuit să treacă mai multe ,,examene” la care erau supuşi noii veniţi. Caraleul care-i aducea în dormitorul de câteva zeci de paturi nu spunea cine sunt noii veniţi! Dar fiecare dormitor avea un şef, care era ales chiar de colegii din dormitor. Acest şef avea mai multe calităţi; era cel mai abil, avea o condamnare consistentă şi era ascultat de toţi locatarii dormitorului. Don Basilio a fost repartizat în dormitorul celor sub zece ani. Regula dormitoarelor era că fiecare era planificat să-şi spună faptele după care era catalogat de cei din dormitor ce grad i se dă! Fizicul avea o importanţă destul de mare, căci dacă erai vreun pirpiriu erai tipul care toţi îţi erau şefi! Don Basilio avea fizicul destul de impunător căci avea peste 1,8 metri ceea ce impunea respectul multor colegi de dormitor. După vechimea în colonie paturile erau repartizate de la capătul îndepărtat spre ieşire. De ce? Fiindcă orice corvoadă o făceau cei noi. Orice ordin se dădea prin staţia de radioficare şi nu se prea putea comenta. Cei vechi căutau să se impună fie fizic personal, fie prin constrângerea colectivă, adică mai mulţi te forţau să faci ceea ce nu voiai tu, astfel se impunea forţa comună. Dacă erai mai slab ţi se luau ţigările, hainele mai bune şi erai ţinta tuturor ironiilor. Dacă te opuneai comunitatea te supunea. Don Basilio a trecut prin mai multe încercări, luase cafteală de la comunitate, dar mulţi se aleseseră cu semne vizibile de la pumnii săi. Ştia să se bată, căci viaţa din banda Zoo nu l-a cruţat încă de mic şi trebuia să supravieţuiască prin puteri proprii. Asta se întâmpla şi în colonie. Fiind bun de muncă a fost preluat de o brigadă din subteran la scurt timp de la venirea în colonie. De aici nu mai avea de ce să se teamă căci brigăzile de deţinuţi erau unite şi nu prea mulţi îndrăzneau să le facă vreun rău. Brigadierii deţinuţi erau dintre cei care aveau mulţi ani de detenţie şi o mare experienţă. În dormitoare erau şi celule de educare. Acestea erau organizate de chiar cei condamnaţi. În aceste celule se învăţa legislaţie, aritmetică sau ce trebuia pentru ca deţinuţii să înveţe ceva în plus! Comandanţii nu aveau de comentat aceste acţiuni, atât timp cât ele nu contraveneau regulamentelor. Don Basilio lucrase la aproape toate lucrările miniere; abataje, înaintări, suitoare, dar nu apucase să se înscrie la cursurile de calificare din colonie, căci după ispăşirea a doi ani de detenţie, a fost trecut pe lista celor care urmau să fie eliberaţi condiţionat. Când mai aveau sub şase luni de detenţie erau incluşi într-u program de revigorare chiar dacă nu era cazul. Săptămânal li se dădeau lecţii de morală şi bună purtare în civilie şi multe altele. Astfel că la 2 ani şi vreo patru luni don Basilio avea să părăsească colonia de muncă. Nu a plecat din zonă. L-a rugat pe comandantul coloniei să-i facă o recomandare să se poată angaja la exploatarea minieră de aici. După ce a primit CEC-ul unde erau banii adunaţi în timpul detenţiei, s-a prezentat la conducerea minei cu cererea de angajare şi în scurt timp avea să vină la abatajul nostru şi avea să fie liber printre deţinuţi!

http://en.calameo.com/books/000136769a7a9495fa6f8

Ciclul Basil cuceritorul…autor Mihai LEONTE

2         BASILIO PRINS ÎN CAPCANĂ

Minerul nostru moş Pipa trebuia să fi ieşit la pensie, căci era trecut de cincizeci ani. La frontul de lucru făcea doar munci care nu necesitau un efort fizic prea mare, fiindcă era cu plămânii în pioneze cum se zicea, adică avea silicoză. Tot la trei luni era programat la sanatoriul TBC pentru repaus. Conform programului de lucru noi trebuia să ne facem planul de vagonete încărcate şi trimise la suprafaţă. Acum aveam un ajutor de nădejde în don Basilio. Colonelul, şeful de la transport ne avea în evidenţă permanentă asigurându-ne vagonetele necesare. Don Basilio a continuat să-mi povestească viaţa din prima civilie cum obişnuia să spună despre biografia lui. Organizarea lucrătorilor din banda Zoo, căci toţi cei care lucrau la negru erau lucrători; cerşetori, şuţi, sau păsările de noapte. De ce banda Zoo? Fiindcă toţi care făceau parte din această bandă aveau nume de animale şi acestea împărţite în jivine sau casnice! Don Basilio era numit Lupul Alb, fiindcă avea părul blond şi cu un fel de frizură foarte dichisită. Figura lui atletică şi plină de vitalitate, mersul cumva lipsit de grijă şi un simţ al mişcării pe stradă îi dădeau dreptul să poarte acest nume. Binocliştii din bandă erau cei care studiau terenul din zonele diverse ale oraşului. Transmiterea informaţiilor se făceau din om în om sau aveau legături directe, dar orice ciripitură era plătită în primă fază cu un preţ, iar după ce loviturile se realizau se mai primea o parte din pradă. Nu se plătea informaţia, în viitor nu mai primeai alta. Viaţa lui don Basilio decurgea fără prea mari probleme. Avea după cum spunea el, mai multe adrese în cartiere diferite, asta pentru a nu da de bănuit privitorilor de rând. În ultima vreme don Basilio era totuşi ochit de ciripitorii miliţiei, căci nici aceştia nu stăteau cu mâinile în sân. Era cineva pus anume să-l urmărească pe don Basilio. Acesta a aflat de la păsărele că este filat. O vrăbiuţă care îl considera un fel de amic i-a transmis poanta! A încetat să mai atace obiective noi. În limbajul şuţilor aceste obiective se numeau struguri, bostani sau mere, funcţie de cum era portofelul sau ţinta vizată. Totuşi la un pont trimis recent don Basilio a acţionat la un bostan destul de mare. Era seara şi a fost invitat le un restaurant select din centru. Un viorist care era al localului a venit să-i cânte la masă. Când a primit cei zece lei pentru cântec, a lăsat un bilet de autobuz cu indicaţia bostan verde. Don Basilio s-a uitat prin sala mare a localului şi a văzut un tip în costum mai verde şi a înţeles care era ţinta. Şi-a continuat discuţia cu partenera de la masă, fără a menţiona ceva de ceea ce trebuia să se întâmple. Aproape de miezul nopţii bostanul verde se pregătea de plecare. A plătit consumaţia şi însoţit de o tipă bine era gata de plecare. Don Basilio era cu ochii pe el, fiindcă trebuia acţionat rapid, cel mult în holul localului unde era lume mai multă. Aşa s-au şi petrecut lucrurile. Don Basilio şi-a lăsat pardesiul pe scaun lângă vrăbiuţa lui şi a plecat spre toaletă, Aici s-a atins de bostan şi i-a scos sâmburii cum se zicea! A revenit la masă fără să se uite ce avea la el, dar când s-a uitat mai bine a găsit în portmoneu o legitimaţie de ofiţer de miliţie şi un bilet în care scria; ne întâlnim imediat! Aşa a şi fost. La masă au apărut doi civili destul de solizi şi i-au spus să-i urmeze. Aceasta fusese CAPCANA în care a căzut. Astfel că a doua zi era deja la judecătorie şi condamnat la 5 ani de facultate de drept comun. A cerut să fie trimis la mină fiindcă aici avea condiţional mare. A fost eliberat după doi ani şi ceva de detenţie. Era în libertate acum, dar nu mai îndrăznea să se întoarcă în oraşul de unde plecase. Îmi povestea toate aceste episoade din viaţa sa ca unui confident, era ca un fel de spovedanie. Eram încă destul de tânăr să înţeleg acele lucruri care măcinau sufletul unui fost deţinut. Am lucrat împreună mai multe luni până când eu aveam să mă transfer la mina Haneş. La căminul unde locuiam în Zlatna eram vecini şi ne întâlneam destul de des.

http://en.calameo.com/books/000136769a7a9495fa6f8

Ciclul Basil cuceritorul…autor Mihai LEONTE

1                                    BASIL CUCERITORUL

Tipul din titlul nu a cucerit vreo cetate sau vreun obiectiv militar! Era un tip ,,bine” cum se spune. Muncea alături de noi în mină. Nu era nici miner, ci un simplu muncitor. Asta nu-l împiedica atunci când era la suprafaţă să cucerească inimile femeilor. Nu mergea după fete de liceu, avea un fel de obiectiv tactic. Se plimba, intra în restaurante, mergea la film şi aşa dintr-o dată se ,,lipea” de o anumită persoană. Nu ducea lipsă de bani niciodată. Întotdeauna avea în portmoneul frumos din piele câteva sute de lei, bine aranjate pe categorii. Era întotdeauna îmbrăcat impecabil; cămaşă albă, pantalonii la dungă, pulover mulat pe corp, care scotea în evidenţă pectoralii. De fapt cine era acest personaj? Ne cunoşteam din vedere de prin oraş. Ne salutam totuşi ca amici. Dar aveam să-l cunosc mai bine după ce a fost repartizat la mina unde lucram şi eu. A fost repartizat chiar la abatajul unde eu eram ajutor miner, astfel că de aici încolo apropierea noastră era inevitabilă. La locul de muncă nu prea vorbea mult. Asculta atât poveştile minerului nostru moş Pipa, despre aur şi aurari, adică cei care făceau rost de aur ilegal! După ce ne apropiam de finalul ciclului, moş Pipa ne trimitea să încărcăm vagonetele cu minereu. Fiind ajutorul miner eu eram cel care răspundeam de acest capitol, astfel că al doilea om, fie îl numea minerul, fie îl alegeam singur. Basil s-a oferit singur să meargă cu mine. Am fost surprins când mergând să comandăm vagonetele unul dintre deţinuţii de la transport i-a spus don Basilio! Era doar de câteva zile cu noi şi deja deţinuţii îl cunoşteau! L-am întrebat de unde îl cunoşteau deţinuţii şi atunci mi-a spus că fusese coleg cu ei câţiva ani buni. La mina Breaza, dar şi la minele de aici din Almaşul Mare. Nu am vrut să intru în amănunte şi să-l întreb mai multe, dar don Basilio a început să-mi povestească cum şi de ce ajunsese la facultatea de drept comun, cum le plăcea deţinuţilor să-i spună puşcăriei. Am aflat că trăind într-un oraş mare avusese parte de multe aventuri de tot felul cu dame, dar şi cu viaţa interlopă din acele vremuri. Crescuse la casa de copii, fiind orfan de ambii părinţi din timpul războiului. Nu avusese un domiciliu stabil niciodată, astfel că petrecuse majoritatea timpului printre cerşetori, hoţi de buzunare şi alte personaje deocheate! Specialitatea lui era hoţ de buzunare şi acostarea de dame. Avea degetele lungi ca de pianist, un chip atrăgător cu un zâmbet permanent. Acest zâmbet le atrăgea pe femei. Era de ajuns să privească o femeie cu ochii săi albaştri ca două peruzele, să zâmbească puţin, să-i arunce damei câteva cuvinte şi aceasta era prinsă în pânza de păianjen a cuceritorului. În oraşul unde locuise de prin sudul ţării era renumit pentru cuceririle sale. Partea cu şutitul din buzunare era un fel de hobby pentru don Basilio. Nu lua de la cei săraci, ci dimpotrivă, la cei din gaşca lor le arunca ori de câte ori avea bani, mărunţişul. Avea ochitori, care îi recomandau victimele ce aveau portofelele pline. Aceştia le urmăreau traseul şi don Basilio opera la timpul potrivit. Erau taxaţi fie în momentele când ieşeau de la restaurante sau chiar în magazinele mari. Era un fel de boss printre şuţi. Dar era cineva şi mai sus care dirija toate bandele din oraş, căci nu se putea altfel! Când unii dintre membrii bandei erau prinşi de miliţieni, intervenea bossul cel mare şi după ce primeau câteva bastoane pe spinare şi câteva picioare la partea dorsală, erau eliberaţi pe şest. Adică îi făceau scăpaţi să nu fie înregistraţi la miliţie. Don Basilio nu avea un domiciliu stabil, însă locuia la mai multe adrese unde avea haine de schimb şi mici lucruri personale. Banii câştigaţi din afacerile sale deocheate, nu stăteau prea mult în buzunarele sale. La gazdele unde locuia temporar, le spunea diverse funcţii care de fapt nu le practicase niciodată. Avea şi un scris frumos, dar culmea era că putea să scrie cu ambele mâini tot atât de bine şi frumos. Anii treceau şi desigur că poate se gândea la un viitor ca orice om. Soarta avea însă să-i fie potrivnică şi avea să ajungă la renumitele facultăţi de drept comun din minele Munţilor Apuseni.

http://en.calameo.com/books/000136769a7a9495fa6f8

ŞATRA DIN VALEA CIOFULUI

Satul Petia este aşezat pe mai multe dealuri având însă centrul pe Dealul Ciofului.

Pe acest deal se află biserica satului cu Hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril.

La poalele dealului Ciofu sunt două izvoare puternice care formează pârâul Ciofului.

Între cele două izvoare, şi înconjurul lor există un teren viran cu o suprafaţă de de circa un hectar, poate mai mult !

În anii când eram copil, cam de două ori pe an, aici se aşezau şatrele de căldărari. Nimeni nu ştia când soseau, şi nici când îşi instalau corturile confecţionate din pânze colorate diferit.

Cum terenul cu pricina era în spatele grădinii şi casei noastre, dimineaţa ne trezeam cu corturile gata instalate, şi o hărmălaie de glasuri de copii, cât şi acele zgomote specifice tinichigeriilor.

Era mai mult decât un fel de iarmaroc în toată puterea cuvântului, cum văzusem pe la Fălticeni.

Meseriaşii corturilor îşi vedeau de treburile lor, continuându-şi concertul tablelor galvanizate şi mai rar din aramă. Astfel toată Valea Ciofului era cuprinsă de un concert inedit.

În şatră nimeni nu stătea degeaba, totul se mişca,. Ţigăncile şatrei formau echipe de câte 3-4 persoane şi începeau să umble pe la porţile gospodăriilor din sat. Ofereau spre vânzare aşa zisele tingiri şi cazane din tablă, făraşe, ţesale şi fel de fel de obiecte din tablă. Eu şi alţi copii din sat aveam datoria să ne păştem cârlanii pe acest teritoriu, acum ocupat vremelnic de şătrari., căci aşa le spunea lumea din sat.

Într-o zi tata mă cheamă şi îmi spune că vom merge la şatră. Eu eram în vacanţa de vară, şi terminasem de curând clasa a treia. Desigur că fiind copii de multe ori ne jucam cu copiii şatrei.

După ce am trecut puntea peste pârâul Ciofului, tata s-a îndreptat spre cel mai înalt cort şi mai arătos. Era cortul bulibaşei Stănescu, care avea un băiat cam de aceeaşi vârstă cu mine. Pe acesta bulibaşa voia să-l învăţ eu carte, adică să scrie şi să citească. De citit totuşi reuşea să cunoască câteva litere, dar nu reuşea să lege şi cuvintele. Astfel mi-am început munca de ,,învăţător” a lui Mihai Stănescu, fiindcă printr-o coincidenţă şi pe fiul bulibaşei îl chema tot Mihai, căci se născuse cică pe vreo moşie a regelui Mihai. Nu ştiu ce a vorbit tata cu bulibaşa, însă tata mi-a spus ce aveam de făcut. Bulibaşa a scos dintr-un coş de nuiele un abecedar destul de zdrenţuit şi slinos, câteva caiete curate, însă cu fel şi fel de însemnări diverse pe ele cu semne numai de cel care le scrisese ştiute, poate un fel de răboj. Astfel am început să învăţ carte pe fiul bulibaşei Stănescu. Munca mi-a fost cumva uşurată şi de faptul că ucenicul meu avea şi o tablă de ardezie de pe care puteam şterge în voie greşelile. Şătrarul Mihăiţă mai avusese şi alţi învăţători până la mine, căci ştia multe lucruri, unele chiar bine. Tata mi-a atras atenţia să nu pierdem vremea jucându-ne şi în plus eu trebuia să am grijă de cârlani. Iar când băiatul nu avea chef să înveţe eu să vin acasă căci aveam şi alte treburi de făcut. Adevărul că fiul bulibaşei era foarte conştiincios şi interesat să înveţe, având si bunăvoinţă dar şi ambiţie să ştie carte. Înaintam zi de zi cu scrierea, dar şi cu citirea. Ajunsesem cam pe la jumătatea abecedarului, când într-o dimineaţă, după ce m-am trezit, în jurul casei era o linişte totală, auzindu-se numai graurii şi vrăbiile de prin răchiţi, iar când m-am uitat înspre şatra din spatele casei am văzut locul gol, iar corturile dispăruseră ca prin farmec, iar izvoarele Ciofului îşi continuau simfonia veşnică. Lumea vorbea că noaptea veniseră mulţi miliţieni care în cea mai mare linişte evacuaseră şatra din sat.

De atunci pe valea Ciofului nu s-a mai instalat altă şatră cât am mai stat eu prin sat. Despre bulibaşa Stănescu am mai auzit doar întâmplător, însă nu i-am mai văzut niciodată.

Am scris această schiţă auzind la buletinele de ştiri ca a murit un rege sau bulibaşă Stănescu.

RĂZEŞUL PANTELIMON

În anul 1959 se făceau pregătiri intense în toată România pentru sărbătorirea Centenarului  Unirii Principatelor Româneşti. În cadrul Şcolii Profesionale de Ucenici Zlatna unde eram elev în anul 2, aproape toţi elevii erau implicaţi în pregătirea acestui eveniment. Unii învăţau poezii, alţii erau cuprinşi în coruri şi învăţau piese corale. Cineva din cadrele didactice se ocupa de trupa de teatru. Cu totul întâmplător am primit şi eu un rol în sceneta; Moş Ion ROATĂ şi Unirea, a prea cunoscutului povestitor Ion CREANGĂ. Era un rol secundar, al unui ţăran Pantelimon. Avea ceva de spus, nu prea mult, dar nici prea important. Fiind moldovean de origine(judeţul Suceava) am căutat să vorbesc aşa cum vorbeau ţăranii în satul meu Petia.

În 24 ianuarie 1959, ziua centenarului, spectacolul avea loc în sala Casei de Cultură din Zlatna. Sala era arhiplină, căci pe scenă se perindau elevii  de liceu şi ai şcolii profesionale. Nimeni nu putea lipsi, aşa că aglomeraţia era maximă, căci numai ucenicii eram peste 400 la număr.

Când a început sceneta noastră, în sală nu prea era linişte. Toţi eram îmbrăcaţi în costume specifice ţărăneşti; cioareci, laibăre şi cojoace, şi domnii din piesă în costume domneşti. La intrarea în scenă a lui Pantelimon, după primele cuvinte rostite în dulcele grai moldovenesc,

s-a făcut linişte în sală, toţi au început să asculte replicile răzeşului Pantelimon cu mare atenţie, şi liniştea a ţinut chiar puţin după terminarea scenetei, când sala a răbufnit în aplauze, iar voci din sală strigau; Bravo moş Pantelimon.

A fost o experienţă frumoasă, care nu s-a mai repetat altădată. A devenit doar AMINTIRE.

Despre lansarea constănţeană, de la un invitat de onoare, prezent sufleteşte.

- După îndelungi drumuri prin tara iată că volumul IZVOARELE VIEŢII a ajuns la Constanţa. Pregătirile pentru aceasta lansare au fost plănuite cu mult înainte, datorita faptului ca in volum sunt incluşi mulţi localnici:

Floarea CĂRBUNE şi fiica sa Cristina CĂRBUNE, Georgeta OLTEANU, Nynna VIZIREANU, Gabriela PETCU şi Costel MACOVEI.

Fiind în plin sezon estival desigur ca atracţia litoralului a fost benefică, astfel participând şi alţi autori incluşi in volum; Simina alias Silvia ŞCLADAN, venită din Suceava, Georgeta OLTEANU din Giurgiu, şi nu trebuie uitată distinsa realizatoare de emisiuni culturale Victoriţa DUŢU, venită special din Bucureşti pentru acest eveniment.

Poate mulţi vor spune, sau chiar au spus: ce mare lucru o lansare?

Privind de pe margine aşa se pare, însă orice eveniment care se vrea a fi bine făcut trebuie şi bine pregătit. Din informaţiile culese din relatările participanţilor am văzut că pentru acest eveniment cei implicaţi au depus eforturi lăudabile. Pentru asta merita ca toţi autorii din volum să le mulţumească fetelor din Constanţa, dar şi celorlalte distinse poetese care şi-au sacrificat timpul şi de ce nu şi banii să fie acolo.

S-a vorbit acolo şi despre un ,,merit al meu”, fiind invocat numele iniţiatorului acestor cicluri ale vieţii, respectiv modestul Mihai LEONTE.

Singurul meu merit este că doresc sa realizez ceva, adică să aduc cititorilor creaţii inedite care în multe cazuri nu ar fi ajuns în mâna celui care şi-a dorit mult să-şi vadă cuvântul tipărit.

Dar merite mari au însăşi autorii scrierilor poetice, căci şi-au sacrificat puţinele economii pentru realizarea volumelor din ciclu.

Totuşi nimic nu se face fără eforturi spirituale şi materiale.

Nici nu ştiu cum să numesc EFORTUL doamnei Simina Silvia ŞCLADAN,

MERIT sau SACRIFICIU? Fiindcă dumneaei fiind coordonatoarea acestor ultime două volume: MIRAJELE VIEŢII 2008 şi IZVOARELE VIEŢII 2009, a muncit mult pentru îndeplinirea obiectivului declarat al autorilor: volumul trebuie tipărit.

E de remarcat implicarea NECONDIŢIONATĂ a realizatoarei copertei Adina-Cristinela GHINESCU din Galaţi, o artistă plină de acel avânt specific tinerilor, poetă inclusă în volum dar şi graficiană talentată.

Presa favorabilă acestui eveniment a denumit pe minunatele poetese: NIMFE! Frumos zicem noi cititorii, le puteau numi şi SIRENE sau chiar ZEIŢE, fiindcă toate sunt frumoase.

Prezenta la eveniment si a doamnei Amelia MAGORI, debutantă în volumul SPIRALELE VIEŢII 2006 a fost desigur o încununare a prieteniei dintre dumneaei şi Nynna VIZIREANU.

Vreau să remarc tenacitatea în continuarea activităţii artistice a graficienei

Niculina VIZIREANU, denumita de mine artistic NYNNA, prezenţa în toate cele patru volume ale ciclului cu desene minunate.

Vorbind despre autori îmi permit să remarc prezenţa în volum, dar şi la eveniment, a distinsei Floarea CĂRBUNE, câştigătoare a unui premiu în primăvara acestui an chiar la Suceava, oraşul Siminei.

Desigur că trebuie spuse mult mai multe aspecte, însă mi-am dorit şi îmi doresc în continuare, ca fiecare autor să spună câte ceva.

Dacă am omis ceva, nu am făcut-o cu nici-o intenţie.

Aşteptăm să ne reîntâlnim în viitorul volum antologic: SPERANŢELE VIEŢII 2010

CU CEA MAI ÎNALTĂ ŞI SINCERĂ PREŢUIRE, PENTRU TOŢI AUTORII ŞI REALIZATORII VOLUMELOR DIN ACEST CICLU.

CAZUL INGINERULUI PARDOS

Mineritul, ca în orişice altă meserie există acei conducători tehnici numiţi; ingineri.

Inginerul miner este cel care din birou dirijează de la un fel de pupitru nevăzut anumiţi factori tehnici. Inginerul dă anumite dispoziţii care concordă cu anumite stări de lucru din subteran. Următorii pe cale ierarhică sunt maiştrii, artificierii, minerii. Fiecare răspunde funcţie de locul său în ierarhia minei.

Inginerul PARDOS Vasile era conducătorul tehnic al unui sector minier de producţie. Avea destulă experienţă şi nu avusese în activitatea sa evenimente deosebite. Inginerul era căsătorit de ceva vreme şi nimic nu părea să zdruncine căsătoria sa. Iată însă că într-o noapte la schimbul trei se petrecu un accident la sectorul pe care inginerul PARDOS îl conducea. Un abataj se surpase şi au rămas închişi în el trei muncitori. Un al patrulea care plecase după un mecanic de intervenţie nu era la locul surpării. La întoarcere a constatat avaria. A dat alarma. Maistrul de revir şi cel principal au fost anunţaţi. S-au adus imediat echipe de intervenţie şi s-a evaluat situaţia. Surparea se produsese la vreo câţiva metri buni de frontul de lucru şi se părea că nu erau afectaţi muncitorii din frontul de lucru. Totuşi altul era adevărul. Nu se ştia cum de se surpase galeria din spatele frontului de lucru. Fiind anunţat şi inginerul Pardos, a venit si el de urgenţă la faţa locului. Măsurile dispuse şi coordonarea echipelor de intervenţie a făcut ca totul să decurgă bine, chiar foarte bine. Cei trei rămaşi în frontul de lucru au fost găsiţi nevătămaţi, chiar şi ei contribuiseră la remedierea avariei. De fapt ce se întâmplase? Ajutorul miner a manevrat maşina de încărcat cu pneuri greşit, si a dărâmat câteva armături din lemn într-o zonă cu roci slabe. Ancheta accidentului a scos la iveală că era un simplu accident evitabil de care se făcea vinovat cel care manevrase maşina de încărcat. Dar tocmai cel vinovat a dat o declaraţie şoc, cum că inginerul Pardos le spusese că să monteze armături cu un anumit fel de lemn, care era subdimensionat. Astfel că după terminarea anchetei inginerul a fost trimis în judecată şi arestat! Toată lumea era mirată , chiar surprinsă. Dar viaţa mergea înainte. Cei care cunoşteau familia inginerului o întrebau pe soţia acestuia dacă a intervenit pentru elucidarea cazului? Întotdeauna aceasta răspunde cu seninătate că i se va da drumul căci este nevinovat, spunea ea. Ea spunea un adevăr, însă soţul ei rămânea după gratii. Cei din conducerea minei încercaseră să afle mai multe despre această misterioasă arestare! Dar de fiecare li se dădea acelaşi obişnuit răspuns că se fac cercetări. Mai mult nimeni nu putea afla. Cel mai interesant fapt concret, era că soţia inginerului Pardos dispăruse din localitate! Mai mult vânduse apartamentul unei persoane din altă localitate. Nimeni nu aflase de acest lucru! Timpul a trecut şi inginerului i s-a dat drumul din arest. La ieşire a fost chemat la comandantul miliţiei locale, acesta un maior destul de tânăr i-a înmânat inginerului o scrisoare plină de scuze, şi o hotărâre judecătorească prin care mina era obligată să-i plătească salariul cuvenit pentru timpul cât a stat în arest. Desigur că inginerul era foarte contrariat despre ceea ce i se întâmplase!

De la centrul de raion unde fusese arestat trebuia să meargă cu autobuzul. Dar era timpul când plecau autobuzele cu muncitorii din schimbul doi. S-a urcat în autobuz, şi muncitorii au început să-l salute. Ajuns în localitatea unde îşi avea sediul mina, s-a dus întins la apartamentul său să-şi vadă soţia. Ajuns în faţa uşii apartamentului a scos cheile fără să observe că nu mai era broasca yalle pentru care avea el cheile! Apăsând pe butonul soneriei a auzit o alta melodie. Atunci cineva a ieşit în uşa apartamentului, a apărut un bărbat întrebându-l pe cine caută. Inginerul a rămas şi mai surprins! Acesta era apartamentul lui. Omul din uşă i-a spus că de ceva timp el este proprietarul acelui apartament, pe care îl cumpărase prin intermediul unui notar, şi pur şi simplu el plătise, şi semnase actele de cumpărare. Inginerul nu mai ştia ce să creadă. A plecat mai mult decât dezolat.

PSALMUL CREDINŢEI MELE.

Doamne când voi ajunge în faţa TA, eu fiul TĂU Mihai să mă judeci, să nu mă întrebi dacă am crezut în TINE? TU ştii prea bine că am crezut în puterea  TA, căci mi-ai fost întotdeauna pavăză şi sfătuitor, altfel n-aş fi putut ajunge să merg până aici.

Când eram singur, foarte singur, doar Tu mi-ai fost alături întărindu-mi credinţa. Ştiu că sufletul curat al mamei, TE-A rugat să nu mă laşi în braţele deznădejdii. M-ai pus la încercări pentru a vedea cât sunt de slab, dar nu m-ai lăsat să cad.

Mi-ai dăruit putere şi mi-ai luminat calea,  arătându-mi drumul pe care să merg. Întotdeauna TE-AM ascultat cu o evlavie ascunsă, fără să mă arăt semenilor. Atunci când am putut ŢI- am ridicat rugi şi TE- am slăvit. Am greşit, dar TU ca un TATĂ iubitor m-ai iertat, şi iarăşi m-ai îndrumat spre lucrurile bune. Pentru asta sunt foarte fericit.

ÎŢI MULŢUMESC DOAMNE CĂ M-AI ÎNŢELES. EU AM CREZUT ÎN TINE. CEI CARE CRED ÎN TINE VOR AVEA PAZA TA. APĂRĂ-MĂ DOAMNE PÂNĂ LA CAPĂT, PE MINE ŞI PE URMAŞII URMAŞILOR MEI. AMIN.

SPIRITUL COPILĂRIEI

Oricât vom încerca să spunem că numai suntem copii, nu vom putea să ne despărţim de ceea ce am trăit în copilărie. Foarte mulţi psihologi au constatat în studiile lor că perioada copilăriei ne rămâne încrustată în sufletul şi inima noastră pentru totdeauna. Nu aş putea să spun astăzi că am avut o copilărie frumoasă sau fericită. În adâncul inimii mele totul a fost foarte frumos.

Chiar daca azi văd lucrurile cu totul altfel, aş putea spune că a fost greu, că am fost frustrat de anumite lucruri, totuşi am rămas în suflet cu imaginile cele mai frumoase ale timpului de atunci. Nu am avut mamă de la o vârstă imemorială, dar asta nu m-a împiedicat să fiu copil. Mediul în care am crescut nu mi-a lăsat timpul necesar pentru a crede că nu sunt fericit cu ce am, sau că alţii au mai mult ca mine. M-am mulţumit cu puţin, ca şi alţii cu mult. Pentru acest motiv totul pentru mine avea o frumuseţe deosebita. Mergând cu vitele la păşune îmi găseam satisfacţii în a privi câmpul ca pe un univers infinit, în care descopeream că totul este plin de viaţă. Iarba şi florile, aveau pentru mine un impact deosebit, ţinându-mi tovărăşie ca şi o haină ce este mereu cu tine. Miile de gângănii ce formau o altă lume plină de mister, mă făceau să văd în mişcările lor permanente că ele au un rol deosebit în spaţiul înconjurător.

Mă fascinau muşuroaiele cu furnici în continuă mişcare, ce nu îşi întrerupeau munca niciodată. Albinele şi bondarii, ce zburau prin florile câmpului, într-un permanent du-te vino, formau nişte escadrile permanente de avioane imaginare, care se luptau pentru aerodromurile lor de flori, dirijate de turnuri de control fără dispeceri autorizaţi. Însoţit îndeaproape de veşnic flămânzii mei boi, care oricât mâncau ziua, seara ajungeau acasă tot flămânzi, iar tatăl meu mă punea să le mai dau ceva lucernă amestecată cu paie de mâncare şi pentru noaptea. În câmpul deschis aveam libertatea să gândesc ce vreau. Călătoream cu norii împreună spre acele mirifice meleaguri ale poveştilor cu zâne frumoase, cu împăraţi drepţi şi buni, cu acei viteji ce nu puteau fi bătuţi în lupta nici de cei mai fioroşi zmei. Soarele era şi el un prieten bun ce mă însoţea, fiindu-mi aliat dar şi duşman. Când se ascundea în nori îmi părea rău, iar când strălucea arzător mă ascundea de razele lui sub diferite tufe de fel de fel de copăcei, sau chiar prin lanul de păpuşoi, devenit în plinul verii, o adevărată pădure misterioasă.

Nimic nu avea vreo importanţă deosebită. Totul decurgea normal din punctul de vedere al copilului ce aştepta să vină seara, să ajungă acasă, să mănânce şi să se culce legănat de vise, în care săreai din somn, căci îţi lua jitarul vitele, pentru că intraseră în cine ştie ce lanuri străine de ale tale. Viaţa îşi ducea cursul ei normal. Necazurile de azi erau bucuriile de mâine, astfel că niciodată nu aveai timp să te cuprindă plictiseala sau alte griji. Grijile le aveau părinţii, căci pe ei îi auzeam că au anumite lucruri de făcut mâine, şi nu altădată.